nimic

Candva, am fost si eu la marginea unui desert. Am inteles atunci ca nimic nu se poate cladi pe nisipul care a curs din clepsidra. Toate pacatele pe care nu le-am savarsit sunt elanuri ratate si daca trebuie sa ma cert pentru ceva, in primul rand trebuie sa o fac pentru ca destule prejudecati m-au impiedicat sa beau cand mi-a fost sete, sa musc dintr-un fruct cand mi-a fost foame, sa fac marturisiri cand am iubit. Si ce virtute e aceea de a spune “nu”? Ce intelepciune e aceea de a porunci inimii sa taca? Daca n-am fost destul de fericita cat am visat este pentru ca n-am avut curajul sau n-am stiut sa fiu destul de pacatoasa. N-am crezut in pustnici niciodata si nici nu i-am admirat, dar ceva din ipocrizia grotelor m-a influentat fara sa-mi dau seama. Mi-am zis ca e o obraznicie prea mare sa-mi strig setea si ca, pentru a fi acceptabila, o dragoste trebuie sa fie discreta. Acum stiu ca discretia nu e uneori decat un pretext pentru pasiunile care nu au destula putere ca sa fie scandaloase. Cand cineva nu e in stare sa arda, invoca virtutea ca sa ascunda adevarul. Dar acestia nu vor putea iubi niciodata marea ca pe o femeie. Ei nu vor intelege de ce a zis Baudelaire ca iubirea rade si de infern si de cer.


..in timp ce te culci pe pamant si vantul iti acopera fata cu scaieti adusi de cine stie unde ..