serpentine bizare

mi-e viata gramada de solzi ce imi fug printre degete.. ma doare sa mai strang pumnul, imi rezulta practic inutil. mi-e sufletul invesmantat pe dos, crestat si alungit de la atatia picuri. am adesea sentimentul ca nu ma cunosc, ca nu stiu cum am ajuns pana aici, pe unde m-am pierdut, din cauza cui.. pe un fir de borangic imi insir trairile. se rupe. eu de unde trebuie sa innod bucatile?.. e limpede, nu le-am potrivit niciodata.
mi-s ochii straini de orice arcuire spre neant. in schimb, se prelugesc adesea in spre pamant si nu ne mai cunoastem. bucati din mine incep sa se rupa. s-au saturat si ele, desigur. franturi.. urme.. cicatrici. eu nu ma mai am. am pierdut orice insusire proprie. sunt doar un amalgam de "eu"-ri. fragmente nenumerotate. clisee ingreunate. zambete turnate.
am sa imi traiesc viata pe un peron. am sa cunosc fiecare piatra ce se incrusteaza in talpa-mi injectata cu amaraciune. am sa alerg in zig-zag ca sa pot acoperi cu privirea fiecare raza moarta a cadrului meu alb-negru. am sa matur frunzele grabite de uscaciune asa cum matur culorile din viata mea. si am sa astept nerabdatoare sa vina trenul :) pentru ca asteptarea are valoare atata timp cat astepti sa se intample ceva, chiar daca nu se va intampla niciodata. pentru ca asteptarea devine un timp gol. asteptarea e fireasca. sa astepti asteptarea? e absurd. a astepta asteptarea e moarte. e visul necugetat, e visul unui nebun.
privesc borderourile unde sunt trecute cifrele exacte de plecare a trenurilor... nici o destinatie. astept.