baz baz

Sa fim copii

Copii de decembrie

Spiritul si forfota sarbatorilor de iarna si grija pentru cei dragi si apropiati strapung rutina zilnica. Trecutul nu trebuie inchis intre coperte, asezat intr-o cutie sau aruncat la recycle bin. Timpul sarbatorilor de iarna e timpul de regasire al povestilor de viata. E o sezatoare a sufletului in care se desira intamplari haioase cu mirosul bunatatilor de sarbatori si gustul " de la mama de acasa ".
Zambete triste. Umeri aplecati.
Prezentul e dispus pe rafturi : jucarii, cozonaci, carti, papucei de casa. Impingem carucioarele de cumparaturi. Suiera la urechi : " Unde iti petreci Craciunul? " . Nefireasca intrebare.
Craciunul e sarbatoarea familiei. Oriunde am fi, sa pastram Craciunul in familie. Cei mici sa se bucure de cadouri. Parintii sa se bucure de bucuria copiilor. Bunicii sa observe zburdalnicia timpului.
In vremurile agitate pe care le traim si cu materialismul agresiv al cumparaturilor de Craciun, e bine sa ne aducem aminte de hrana pentru suflet : traditiile, obiceiurile. Sa daruim mai mult decat un cadou. Sa daruim sufletului nostru timp de ragaz si.. liniste. Sa ne facem timp sa privim in oglinda copilul din noi.
Priveste-te pe tine..

compendiu

Oamenii sunt falsi si egoisti. Oamenii nu stiu sa ceara iertare. Oamenii nu cugeta si nu apreciaza licaritul de lumina ce vine de la soare. Oamenii sunt fazi, sunt goliti de orice sentimente imbucuratoare. Sunt flori..de mucigai. Sunt miresme imbacsite. Pagini ingalbenite.

Oamenii sunt legati spiritual cu sarma, isi aduc bucurii ce se bazeaza pe nefericirea celuilalt. Deviaza orice urma de lumina, insa nu prin trupul lor. O curma precum o mizerie. Prefac totul in scrum. Si cheama vantul…

Oamenii sunt de carton. Se modeleaza dupa nevoi. Oamenii au foarfece si lipici. Isi taie si isi lipesc singuri sperante si trairi. Se coloreaza in alb si negru. O fi mai elegant..

Oamenii sunt suspiciosi si ingrati. Valorifica lucrurile de moment si pledeaza pentru idei preconcepute. Oamenii au vise imbalsamate cu formol. Sunt nesiguri si privesc pe ascuns. Oamenii nu au putere. Lipsesc cu sufletul din actiunile lor. Oamenii sunt practici, mecanici.

Oamenii sufera la neputinta lor de a se ridica cand au cazut. Mai mult, ei se complac si sunt delasatori. Oamenii plang si pica in genunchi. Oamenii isi ridica capul spre cer pentru a compensa greutatea ce le apasa pe umeri. Oamenii incearca.. si sunt oportunisti.

..sunt curati trupeste, caci sufletul le e demult mazgalit cu marker permanent. Cu ochii mari privesc, din obisnuinta, inainte. Piciorul paseste sovaielnic pentru a-l potrivi in urma lasata de cel de dinainte. Oamenii sunt sabloane. Traiesc viata altora. Prezuma o stare de bine. De fapt, o ingroapa pe cea existenta.

Oamenii sunt grabiti. Nu se mai plimba in gradina botanica, ci se plimba prin benzinarii. Oamenii isi insusesc zilele pe sarite. Pierd sirul fericirii si il “reintregesc” prin.. noduri. Oamenii uita. Sa zambeasca. Sa iubeasca. Sa imbratiseze. Sa faca dragoste. Sa traiasca cu pasiune.

Oamenii traiesc… si mor. Si tot ce nu au facut.. ramane neant. Pentru ca oamenii traiesc cu intensitate maxima lucrurile materiale. Pentru ca oamenii nu vad dupa cortina scenei si asteapta ca altcineva sa le duca la bun sfarsit rolul. Oamenii sunt naivi si asteapta. Viata, in schimb, e infima in comparatie cu multitudinea trairilor lor.

Omului ii e tarziu… iubeste ce i-a fost dat : Oamenii.

serpentine bizare

mi-e viata gramada de solzi ce imi fug printre degete.. ma doare sa mai strang pumnul, imi rezulta practic inutil. mi-e sufletul invesmantat pe dos, crestat si alungit de la atatia picuri. am adesea sentimentul ca nu ma cunosc, ca nu stiu cum am ajuns pana aici, pe unde m-am pierdut, din cauza cui.. pe un fir de borangic imi insir trairile. se rupe. eu de unde trebuie sa innod bucatile?.. e limpede, nu le-am potrivit niciodata.
mi-s ochii straini de orice arcuire spre neant. in schimb, se prelugesc adesea in spre pamant si nu ne mai cunoastem. bucati din mine incep sa se rupa. s-au saturat si ele, desigur. franturi.. urme.. cicatrici. eu nu ma mai am. am pierdut orice insusire proprie. sunt doar un amalgam de "eu"-ri. fragmente nenumerotate. clisee ingreunate. zambete turnate.
am sa imi traiesc viata pe un peron. am sa cunosc fiecare piatra ce se incrusteaza in talpa-mi injectata cu amaraciune. am sa alerg in zig-zag ca sa pot acoperi cu privirea fiecare raza moarta a cadrului meu alb-negru. am sa matur frunzele grabite de uscaciune asa cum matur culorile din viata mea. si am sa astept nerabdatoare sa vina trenul :) pentru ca asteptarea are valoare atata timp cat astepti sa se intample ceva, chiar daca nu se va intampla niciodata. pentru ca asteptarea devine un timp gol. asteptarea e fireasca. sa astepti asteptarea? e absurd. a astepta asteptarea e moarte. e visul necugetat, e visul unui nebun.
privesc borderourile unde sunt trecute cifrele exacte de plecare a trenurilor... nici o destinatie. astept.

am chef de nimic.. si de mine

si uite asa ajung sa incarc iarasi pagina cu vise. sau sufletul cu vise.
am ganduri mii si mii pe care nu pot sa le separ. mie inima incoltita din toate partile de sentimente colorate. mi-e sufletul un curcubeu care straluceste in inversul firescului. pasesc la fiecare minut pe strazi paralele, mi-e gandul in colturi opuse, mi-e sufletul mai ciopartit ca niciodata.
cum e sa vrei de toate si de fapt, sa nu vrei nimic?
cum e sa fii rau ? dar mai ales, cum e sa fii TU? cum e sa fii puternic si cum e sa pleci capul ?
sa iubesti ? .. sau sa urasti? niciodata nu am putut uri pe cineva. cel mult am simtit o repulsie fata de vreo persoana, insa nu cred ca astfel se masoara "the big feeling".
dar cel mai important .. cum e cand nu mai simti nimic? :) eh..si aici ajung pe teritoriul meu. cei mai multi cred ca exagerez cand spun asta..si e firesc. desigur, nu ma refer la faptul ca nu imi iubesc parintii, sora, catelul :x..insa in ceea ce priveste relatiile mele cu cei din jur e cu totul o alta imagine. mereu am spus ca oamenii sunt rai. cat as fi vrut sa ma insel..macar o singura data. macar acum cand am cuprins aici aceasta replica. dar nu! mi-e imposibil. si totusi, cu toata rautatea lor, imi sunt dragi. poate pentru simplul fapt ca la fiecare pas gasesc un exemplu de " asa nu trebuie sa fiu ". na ca totusi nu suntem toti degeaba. :))
si uite asa se traduce pasivitatea mea .. in neincrederea in oameni, in nepasare. tot voi m-ati invatat sa fiu asa.. oamenii mei dragi :)
iata cum ajung sa va includ in primul meu post [serios!]. si ce daca nu meritati ? v-am zis ca imi sunteti dragi :)

hei!

... pentru ca de vreo cateva zile mi-am dat seama ca ar trebui sa am un loc al meu, unde sa fiu eu cu mine, in care sa imi zambesc si sa privesc in oglinda. sa imi cant gandurile si sa stau intr-o camera goala, cu ecoul asurzitor.
imi urez spor in ale tastatului si multe ganduri frumoase!