mi se pare tarziu sa mai incerc sa aplic pacaleli de copila. anchilozata de prea multe sperante, am tot mai rar curajul sa vreau, sa incerc, sa lupt. imi asez palmele pe genunchi si zambesc. "iata marea in care se leagana lumea", imi spun. "priveste, departe, corabiile disparute si pleaca-ti privirea o clipa peste singuratatea mea batuta de nori", ii spun.
n-am sa cer niciodata nimic, n-am sa strig, n-am sa ridic ochii de la glezne. doar daca vreodata va mai incepe furtuna si dragostea va cadea din cer ca un fulger, voi intinde mana.. spre tine.
..sa strig doar in soapta numele lui, ca si cum nu as sti ca e mult prea departe si, oricum, s-a facut prea tarziu.
totusi, ceva nu va putea schimba nimeni, niciodata. fericirea adevarata, profunda, memorabila, n-am gasit-o decat in clipele de ravasitoare banalitate
marți, 15 iunie 2010
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
