mi se pare tarziu sa mai incerc sa aplic pacaleli de copila. anchilozata de prea multe sperante, am tot mai rar curajul sa vreau, sa incerc, sa lupt. imi asez palmele pe genunchi si zambesc. "iata marea in care se leagana lumea", imi spun. "priveste, departe, corabiile disparute si pleaca-ti privirea o clipa peste singuratatea mea batuta de nori", ii spun.
n-am sa cer niciodata nimic, n-am sa strig, n-am sa ridic ochii de la glezne. doar daca vreodata va mai incepe furtuna si dragostea va cadea din cer ca un fulger, voi intinde mana.. spre tine.
..sa strig doar in soapta numele lui, ca si cum nu as sti ca e mult prea departe si, oricum, s-a facut prea tarziu.
totusi, ceva nu va putea schimba nimeni, niciodata. fericirea adevarata, profunda, memorabila, n-am gasit-o decat in clipele de ravasitoare banalitate
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
2 comentarii:
patito que grita , eu inca astept "rebusul" de anul asta
Îmi place foarte mult cum ai încheiat articolul pentru că găsesc atât de mult adevăr în fraza respectivă! E o dovadă a faptului că ai trăit fericirea adevărată și că, de asemenea, ai recunoscut-o ca atare. :)
Trimiteți un comentariu