In arta razboaielor se pierde aproape totdeauna in spatele frontului. Nu in camp deschis, ci in defileele ceasurilor de singuratate pe care nimeni nu le vede si putini le stiu. Pentru ca "in spatele frontului" e totdeauna un om singur care isi cauta drumul spre semenii sai.
Imi aduc aminte din nou de nucii de piatra crescuti pe o coasta calcaroasa unde, odata cu seva, absorbisera in trunchiuri si cristale de calcar care-i pietrificasera cu timpul, prefacandu-i in statui infricosatoare. Cam asa se intampla, cred, si cu omul insingurat care se amageste ca poate rezista , ramanand cu radacinile infipte in abandonuri si dogme. Caci, treptat, el inlocuieste adevarul cu voluptatea vorbelor, risipindu-si fortele spre a ocoli viata, pentru a renunta sa o inteleaga. Si astfel devine ca o statuie de nisip.
Care nu e altceva decat nisipul, dar mai trista decat nisipul.
Greu e sa cred ca poti privi stelele azi, daca nu esti astronom, fara sa fii suspectat de unii ca-ti pierzi vremea..
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu