viata impartita la doi.

As fi vrut sa scriu un poem de dragoste… un poem de dragoste intre un suflet de catel si o viata de om. Un vers sa se plieze perfect pe ceea ce am trait noi.. rima sa fie perfecta, asa cum a fost si viata noastra impreuna. Cuvintele sa fie ordonate sub tiparul trairilor noastre.. pentru ca viata alaturi de tine a fost armonie.. si veselie… si culoare.. si bucurie.. si zambete. Atatea zambete. Imi amintesc de fiecare dintre ele.. era atat de natural, atat de firesc..
Astazi ma gandesc la un zambet si plang. Plang fara sa vreau.. e aproape instinctual. Pentru ca tu ai fost viata mea.. pentru ca fara tine nu stiu cum sa fiu in continuare eu..
Si pentru ca simetria sa fie perfecta.. nu ti-a trebuit nici mai mult nici mai putin de o saptamana.. niciodata nu am apreciat timpul mai mult ca acum.. am tinut cu dintii de fiecare secunda..
Ce faci cand toata viata ta se invartea in jurul ei, iar ea a trebuit sa plece? Ce faci cand inca mai auzi prin casa mers de labute pe parchet? Ce faci cand dintr-o data casa pare goala in ansamblul ei fara castronelul ei cu mancare si apa? Ce faci cand se face ora amiezei si din instinct vrei sa o duci afara? Ce faci cand nu mai ai pretext noaptea sa iesi cu “catze” sa te plimbi si sa iti ordonezi gandurile? Ce faci cand te duci spre camera ta si stii ca acum e goala si nu mai gasesti nimic acolo ? …
Nu am sa uit niciodata ultimul nostru drum.. cand eu te tineam in brate si imi doream la fiecare secunda sa urlu si sa spun “ Opreste! Vreau sa ne intoarcem! “ .. nu am resimtit niciodata mai greu vreun moment decat acela morbid, cand usa s-a deschis si am auzit zgomotul de frigidere.. multe frigidere.. urlatoare, exprimand toata suferinta ce vietatile nu o mai puteau reda de ceva timp. Pasii mei tremuranzi si neincrezatori au urmat cursul firesc. Sovaielnic am vrut sa dau inapoi, insa mi-am dat seama pentru ce venisem. Trebuia sa se intample. Eram constienta ca alta solutie nu exista.
Era frig.. si mirosul bacovian ma infoiara si acum. La picioare mi s-au asezat imediat trupuri reci, lipsite de vlaga, amestecate, dar linistite. Material didactic, desigur. Inca o data am vrut sa fug si am zis speriata “ Eu nu o las aici! “ .. aminteste-ti pentru ce ai venit.. :) nu fi slaba, Ioana.
Am sa tin minte toata viata, fiecare detaliu.. de la masa metalica, imbibata cu atatea lacrimi de durere, pana la foarfecele infectat, dar manuit cu maiestrie. Inca traiam o senzatie de “vizita la veterinar”.. deja acele nu ma mai speriau. Eram increzatoare in nimic si am avut curaj sa o privesc in ochi pana in ultima clipa.. pentru ca am decis ca trebuie sa fac asta indiferent de consecintele asupra persoanei mele. Trebuia sa fiu eu cea care o mangaie pe cap pentru ultima oara inainte ca lichidul sa-i patrunda in sange si sa ii opreasca inima.
Ultimul sau gest mi-a aratat cat de mult isi dorea sa traiasca. Insetata de viata, si-ar fi dorit ca limba roz, decolorata de boala, sa ii atinga inca o data boticul uscat de suferinta.. dar nu s-a mai intamplat. Inima a inceput sa-i bata in minus. Se prabuseste. Viata sa intra pe linie dreapta.
Cu jumatate de suflet intins pe masa rece, pasesc peste tocul usii care ma infiorat mai devreme. Intru intr-o lume noua, cu sufletul indoit, insa doar pana la coltul scarilor. Durerea e prea mare pentru ca sa o pot purta cu mine. Picioarele mi se inmoaie si ma prabusesc si eu. Tot aerul din lume nu imi e de ajuns. Scancetele mute prind acum glas si fac din mine un om slab.
Ma ridic. Pentru ca asa e firesc.. pentru ca, intr-un final, sunt impacata cu mine. Stiu ca am facut ceea ce trebuia facut.. doar ca nu imi imaginam ca poate fi atat de greu.
Sunt convinsa ca pana in ultima secunda ai stiut ce se va intampla. Macar acum uneia din noi ii este mai bine. Am sa fiu si eu bine, candva. Pentru ca am langa mine persoane care sa ma tina in brate cand vreau sa plang si care ma sprijina neconditionat.
Sa ai parte de liniste.
Esti viata mea.